luni, 25 iunie 2012

Muzeul din suflet, muzeul de-acasă… Mărturisirile unui colecţionar

“Când îmi place un obiect, îl cumpăr. Apoi, îl las în aşteptare. Îl contemplu, îl şterg de praf… După ce m-am împrietenit cu el, îi caut un loc în casă. Dacă e un obiect mic, după un timp, mă întreb «unde l-am pus…»? Sper să mă pot opri cândva, pentru că am făcut din camere un depozit. Lucrurile se sufocă între ele.” Cuvintele acestea vin de la un colecţionar. Alin Ciupală a fost, 43 de ani, muzeograf la Doftana şi la Castelul Peleş. Acum, s-a retras în liniştea casei sale din Câmpina, contemplându-şi colecţia de rarităţi. “«Nu, nu sunt un colecţionar» – mă corectează el în timp ce urcăm scările interioare ale muzeului sui generis – strâng doar obiecte care creează o ambianţă. COLECŢIONARUL. “Cele mai multe sunt «relicve din vremuri frumoase».” Pentru Alin Ciupală, “vremurile frumoase” înseamnă, obligatoriu, sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea şi perioada interbelică. Sunt cărţi cu valoare bibliofilă, scrisori, fotografii, tablouri, arme, veselă şi mobilier – aranjate în cele câteva camere după o formulă numai de el ştiută. Atrag atenţia farfuriile cu portretele regilor şi reginelor României, care, prin tradiţie, se dădeau de Moşi. Mulţi oameni din Sinaia mai păstrează aceste farfurii, cu toate că unii, în perioada comunistă, de teama persecuţiilor, le-au aruncat… Pe un bufet florentin sunt aşezate servicii şi platouri pentru ocazii, porţelanuri cu ştampila manufacturilor Meissen şi Rosenthal ori unicate pictate de artistul englez Talbot. Într-o cameră, la etaj, facem cunoştinţă cu colecţia de piuliţe şi recipiente pentru mirodenii. Ne intrigă formele ciudate ale unor ustensile de bucătărie folosite pentru a servi sosurile şi friptura. Focalizăm pe un foarfece Solingen, aparent banal, asemănător cu cel pentru viţa-de-vie, dar care se dovedeşte a fi instrumentul ideal pentru tăierea oaselor şi a fileului. Inele pentru şerveţelele de masă, recipiente din porţelan fin japonez “coajă de ou”, argintărie “art nouveau” semnată Kristof – argintarul oficial al Casei Regale, vase corespunzătoare felurilor de mâncare, conform regulilor de protocol din “vremurile frumoase” ale colecţionarului Ciupala… Citeste mai mult pe Vacantierul

Vacanţă în Thassos: Legendele Sfântului Atanasie cel Mare

Păstrătorul cheii de la Biserica Sf. Atanasie din Kastro e Kosta Makedos, al cărui neam se trage din Alexandru cel Mare şi moşteneşte, din tată în fiu, cifrul sofisticatului sistem de blocare a uşii principale. Pe insula greacească Thassos există un loc de unde poţi privi liniştit Athosul, călătorind, peste Marea Egee, doar prin fascinaţia şi puterea gândului. Acesta e orăşelul Limenaria, pe care l-aş numi „fereastra unei mitologii privind către altă mitologie”. În Evul Mediu, Limenaria nu exista pe hartă şi primii săi locuitori par a fi fost minerii germani de la „Spiedel”; ei au început să sape măruntaiele pământului roşiatic chemând în ajutor oamenii de dincolo de criniera muntoasă, de la Kastro. Dacă vrei să pătrunzi secretul insulei, urcă drumul şerpuind printre măslini până la Kastro, unde thassioţii au trăit, sute de ani, în izolare, de frica piraţilor, aşteptând ca lumea modernă să-i cheme pe ţărm ca să ridice alte sate turistice. Kastro e situat în vârful plat al unui munte, pe care azi stau înfipte ruinele cetăţii genovezului Jacob Gatelluzzi, stapân cândva peste Thassos şi Lesbos, ruine din care s-a rezidit, zice-se, cu sute de ani în urmă, biserica-monument a Sfântului Atanasie. Din locul său, biserica priveşte spre Athos, unde, în secolul al X-lea, sfântul ridica, cu mâinile sale, prima lavră a călugărilor ortodocşi din Muntele Sfânt. Pustiu, în restul anului, Kastro se-nsufleţeşte, pe 18 ianuarie, de hramul sfântului, când oamenii urcă la praznic. Trei zile, biserica devine o neîncăpătoare trapeză: mâncărurile („coulbani”) se aşază pe masa comună, iar naosul se umple de cântece vesele. Legenda spune că, pe 18 ianuarie, la Kastro, nimeni nu se îmbolnăveşte şi nimeni nu suferă vreun accident. Cel mult, acei care nu cred rămân zăvorâţi în biserică. Poate chiar Sf. Atanasie îi încuie căci, nu de puţine ori, Kosta, păstrătorul cheii, a trebuit să intervină spre a scoate din încurcătură vreun rătăcit. Citeste mai mult pe Vacantierul.

joi, 21 iunie 2012

Familia Porsche, principalul investitor din staţiunea austriacă Zell am See-Kaprun

Instalaţia de cablu a staţiunii austriece Zell am See, afacere deţinută în proporţie de 50% de către familia Porsche, atrage, anual, peste 1,1 milioane de turişti din întreaga Europă, relevă datele oficiale puse la dispoziţia presei de către Marina Latina, directoarea marketing şi relaţii cu mass-media a Oficiului de Turism Zell am See-Kaprun, regiune situată în landul Salzburg.Potrivit sursei citate, numărul turiştilor care apelează la instalaţia de cablu pentru a urca pe muntele Schmittenhohe ajunge la 900.000 de persoane în sezonul de iarnă şi la 250.000 persoane pe timpul verii.În acelaşi timp, vaporul SM Schmittenhohe a transportat, în intervalul 15 mai – 15 octombrie 2011, un număr de 82.246 de turişti pe lacul Zell, considerat cu apa cea mai curată din Europa. Citeste mai mult pe Presa de turism.

Turiştii din România, în Top 10 vizitatori în Zell am See-Kaprun

n fiecare an, regiunea turistică este vizitată de turişti din zeci de ţări, iar ce proveniţi din România se pot încadra în Top 10, spune Marina Latini, directoarea marketing şi relaţii cu mass-media a Oficiului de Turism Zell am See-Kaprun, regiune situată în landul Salzburg. “In fiecare an, regiunea Zell am See-Kaprun este vizitată de turişti de peste 45 de naţionalităţi. Cât priveşte românii, aceştia se pot încadra în topul primelor zece naţionalităţi din punct de vedere al numărului. în regiune, există unităţi de cazare cu peste 50.000 de paturi. De asemenea, există peste 90 de restaurante în zonă dintre care 13 premiate la nivel internaţional pentru deliciile culinare”, a menţionat Marina Latina.Turiştii români care au ales ca destinaţie de vacanţă regiunea Zell am See-Kaprun au cheltuit, în 2011, peste 1,3 milioane de euro, adică 3,5% din suma medie plătită de către cei peste 465.000 de oaspeţi străini, potrivit datelor oficiale ale Oficiului de Turism din regiune. Citeste mai mult pe Presa de turism.

Viena, mereu provocatoare

Viena este un oraş care te năuceşte cu frumuseţea lui. Turiştii români s-au îndrăgostit de Viena. Ii întâlneşti vizitând castelele şi muzeele, savurând o cafea şi discutând cu prietenii, făcând cumpărături în numeroasele magazine ce se întind de-a lungul vechilor străzi (Mariahilferstrasse fiind un astfel de exemplu) sau pur şi simplu plimbându-se. Datorită distanţei mici dintre România şi Viena, dar şi a tarifelor reduse la cursele low cost (transportul poate ajunge şi la 50 de euro, dacă biletul de avion este procurat cu câteva luni în avans), Viena nu a fost nicicând mai aproape de noi. RINGUL VIENEZ. Cel mai simplu mod de a te deplasa până la punctele de interes din Viena o reprezintă mijloacele de transport în comun. Pentru 18,50 euro veţi primi ceea ce austriecii numesc Wien Karte, valabilă timp de 72 de ore pentru metrou, autobuz sau tren. çn plus, veţi primi reduceri de preţ la biletele pentru muzee, galerii sau chiar pentru cumpărături. Centrul vechi al Vienei este uşor de vizitat din… tramvai. De-a lungul bulevardului ce înconjoară zidul vechi (Ringstrasse sau Ringul Vienez, cum îl numesc românii) se află multe clădiri faimoase, precum Rathaus (Primăria), Parlamentul Austriac, Palatul Hofburg, Muzeul de Istorie Naturală, Muzeul de Artă, Opera. FRUMOASA SISI. Dacă vreţi să păşiţi pe urmele împărătesei Sisi, cel mai convenabil este să cumpăraţi Sisi Ticket, valabil timp de un an. Plătind 22,50 euro veţi vizita Palatul Schönbrunn (reşedinţa de vară a familiei imperiale, ce include şi o grădină zoologică, un muzeu al caleştilor şi o grădină botanică), Palatul Hofburg (reşedinţa de iarnă, cu apartamentele imperiale, Muzeul Sisi, Colecţiile de argint şi porţelan) şi Muzeul de mobilă imperială. Citeste mai mult pe Vacantierul.

marți, 12 iunie 2012

O călătorie culinară pe Marele Drum al Caravanelor

Nimic nu mă încântă mai mult decât o carte nouă de bucate. Nouă, veche – de fapt poate fi din librărie, de la anticariat sau direct din tipografie, important e să fie „new entry” în biblioteca mea. Cu cele cinci „ceasloave” culinare pe care le-am adus după mine din India, mă apropii vertiginos de 800 de cărţi de gen. Sunt femei cărora le face plăcere să le dăruieşti un parfum, sau o rochie, sau o pereche de pantofi. Sau o excursie la capătul lumii. Mie îmi plac reţetele, cărţile de bucate şi… călătoriile de documentare, în căutare de gusturi noi. Dintre cele cinci cărţi, cumpărate din bazaruri şi librării – cu menţiune specială pentru „Basmati. Fragrance, Flavour & Finery”, primită în dar, cu autograf, chiar de la autor, Shilpi Gupta, noul nostru prieten, bucătarul şef de la Hotel The Grand – cel mai mult m-a atras cea mai din urmă achiziţie (normal!), plătită în ultima clipă, când tocmai se striga îmbarcarea pe aeroportul din New Delhi. Începusem s-o „savurez” chiar în magazinul de pe aeroport şi dacă nu eram trezită la timp din re­verie, aş fi pierdut avionul… Ei bine, cartea asta, delicioasă, are un concept special. Îi spune „Food path. Cuisine along the Grand Trunk Road, from Kabul to Kolkata” şi te face să porneşti la drum (imaginar, savuros) din Af­ganisthan până în estul Indiei, urmărind ve­chiul drum al caravanelor de mărfuri din Evul Mediu. „Marele Drum” este intens populat, de-o parte şi de alta a lui, cam de prin secolul al XVI-lea. Este unul dintre clasicele trasee ale condimentelor şi e considerat un fel de ax al acestui teri­toriu vast. 2.500 de kilometri pe care astăzi defilează marile camioane de mărfuri care duc gloria Asiei spre Europa. Indienii (şi nu numai ei) îl consideră un simbol al „unităţii în diversitate”. Iar europenii – cei cu spirit artistic – l-au luat drept muză pentru operele lor. O dovedeste romancierul Rudyard Kipling, care aşază istoria baladescă a lui Raj în paginile romanului său „Kim”. „Iar acum noi mergem pe marele drum… şoseaua largă care este coloana vertebrală a Indiei… Toate castele şi toate felurile de oameni sunt în mişcare aici. Iată! Brahmani şi şamani, bancheri şi sărăntoci, bărbieri şi vânzători ambulanţi de mâncare, pelerini şi meşteşugari – o lume întreagă, care vine şi pleacă”, scrie Kipling, asemuind „Marele Drum al Caravanelor” cu un râu care şi-a lărgit albia, inundând totul în cale. Citeste mai mult pe www.vacantierul.ro

Marea bucătărie uitată a Transilvaniei

Gastronomia Ardealului a fost, în istorie, unul dintre marile câştiguri ale artei culinare. Ceea ce avem de făcut este să redescoperim acel mix de culturi şi ingrediente care au făcut-o cândva celebră. Unul dintre cei mai importanţi critici culinari din ultima jumătate de secol din Marea Britanie, Egon Ronay, maghiar de origine, obişnuia să scrie – în editorialele sale din Daily Telegraph – că gastronomia a dat lumii trei concepte culinare complexe: bucătăria franceză, cea chineză şi… bucătăria Transilvaniei. Celebru îndeosebi pentru ale sale „Egon Ronay’s Guide to British Eateries” (primul a fost publicat în 1957, într-un tiraj de 30.000 de exemplare), criticul scria că timp de patru secole, în arcul carpatic, românii, maghiarii, saşii, armenii, evreii – precum şi celelalte comunităţi etnice care trăiau aici – au reuşit să-şi îmbogăţească unii altora cultura gastronomică, prezervând însă şi propria identitate, dinaintea cratiţei cu mâncare. Aflând această informaţie în urmă cu un an, mi-am dorit să ajung cumva să-l cunosc pe Egon Ronay, pentru a detalia acest subiect, însă în vara anului trecut, la vârsta de 95 de ani, cel mai vârstnic critic culinar al Marii Britanii s-a stins din viaţă. Tema însă m-a preocupat. Aşa se face că, tot scormonind după cărţi de bucate care să-mi releve rolul gastronomiei ardeleneşti – cu tot ceea ce înseamnă, etnic, Ardealul – în marea bucătărie a lumii, aveam să dau peste alte informaţii. Cea mai veche carte de bucate a Ungariei datează din secolul al XVI-lea şi a fost concepută în Transilvania de un bucătar anonim, despre care se ştie doar că a trăit într-unul dintre prosperele oraşe ale Ardealului. Cartea se numeşte „Szakacs Tudomany”, ceea ce înseamnă „Arta gătitului”. După ce a călătorit pe la mai multe curţi imperiale, regale, ducale ale Europei, după ce a gătit pentru nobili şi capete încoronate sau a fost doar oaspete al acestora, bucătarul nostru anonim a scris o carte cu peste 900 de reţete care defineau marea bucătărie a epocii. Citeste mai mult pe www.vacantierul.ro

Cina Regala gatita de bloggeri dupa cartea de bucate a A.S.R. Principesa Margareta

Pe 28 mai, bucataria Casei Regale a Romaniei si-a deschis pentru prima data usa pentru bloggerii pasionati de domeniul culinar. De ce tocmai Anca Feodor (Cookiejar.ro), Andreea Juganaru (Andreeachinesefood.blogspot.com), Mihai Lambru (Placerisimple.wordpress.com), Brindusa Scheaua (Brindusascheaua.blogspot.com) si Antonina Sociu (Dulcegarii-culinare.ro)? Pentru ca au dovedit creativitate, iscusinta si indemanare in cadrul competitiei nationale Electrolux Passion4Cooking din luna aprilie. Provocarea acestei competitii, dedicata tuturor bloggerilor de food din Romania, a constat in recrearea intr-o maniera unica, personala si creativa a uneia dintre retetele din cartea de bucate a A.S.R. Principesa Margareta. Citeste mai mult pe www.vacantierul.ro